De ce Nu vreau să mă Rog ci vreau să stăm de Vorbă

De ce Nu vreau să mă Rog ci vreau să stăm de Vorbă

De ce Nu vreau să mă Rog, ci Vreau să stăm de Vorbă

Monolog vs. Dialog – Mai știm să fim în Doi?

De la orele printre elevi, am învățat de timpuriu că monologul nu e niciodată agreat. Chiar dacă prezentarea este excelentă, și ea  are nevoie de limite rezonabile de timp.

În urma unui chestionar recent, dat spre completare elevilor din liceul unde lucrez, am constatat, în timp ce lucram la centralizarea răspunsurilor, că, în proporție de peste 90%, elevii au selectat, pentru a descrie trăsăturile definitorii  ale unui profesor,  în primul rând abilitatea, deschiderea spre comunicare, comuniune cu elevii săi. Evident, nu au copiat unii după alții, ci exprimă o nevoie și încă una legitimă.

De la bun început, Dumnezeu spunea despre om: ”Nu e bine ca omul să fie singur;…” (Gen 2,18) Au uitat oamenii să mai comunice? Mai știu să fie împreună?  Are interes cineva să ne îndepărtăm unii de alții, să fim tot mai însingurați? Ce să spunem atunci despre comunicarea cu Dumnezeu?!…

Dacă nu mai sunt dispus să vorbesc cu cei la fel ca mine, sau dacă nu mai știu să comunic, de ce aș fi interesat să dialoghez cu Cineva pe care nu-L văd, nu-L aud etc? De ce aș monologa ? Parcă aș prefera să aud și altă voce, decât doar vocea mea…

E cumva Dumnezeu un ”profesor” care monologhează, îmi spune ce am de făcut și ce nu am voie și cam atît? E corectă o astfel de perspectivă? Sau am doar datoria de a înșira niște cuvinte, niște formule? Nu, sigur nu mă satifsface un monolog, chiar dacă ar fi al meu. Nu vreau sa mă rog, vreau să stau de vorbă, vreau să aud două voci: a Sa și a mea!

 

Rugăciunea autor Ellen G. White - Mesagerul Speranței
Rugăciunea

Autor: Ellen G. White

Editura: Viață și Sănătate

 

Lăsa-ți-ne Numele și Emailul Dvs. astfel încât să vă putem contacta spre a stabili unde să trimitem această Carte. Poate fi cumpărată de la editura Viață și Sănătate însă dacă nu aveți această posibilitate, noi o putem trimite Gratuit oriunde în Romania!

 

E mai Ușor să Comunici cu un Telefon?

Azi privim cu îngrijorare la controlul pe care tehnologia îl are asupra omului, diluând încet și sigur calitatea relațiilor dintre oameni, în mod deosebit în domeniul comunicării. Avansez de la bun început următorul gând: omul a fost creat să comunice!

Dar azi, oamenii sunt tot mai însingurați; nu rămân fără soluții, dar se pune întrebarea, cât de bună e soluția pe care cei mai mulți se pare că o preferă, înlocuirea dialogului face-to-face, prin intermediul comunicării lapidare oferite de tehnologie?

E ușor să te ascunzi în spatele unui telefon, sau alt device. E mai comod… A fi în fața cuiva, înseamnă să ți se vadă fața, ochii, gesturile, tonul e prezent, mișcările corpului etc Hm, parcă e puțin mai complicat. Emoția e prezentă, se degajă, sinceritatea sau  lipsa ei, totul se pune la mijloc  între cei care comunică. Nu e puțin lucru să fii vulnerabil, dăruind ce și cum ești într-un dialog face-to-face.

Dar cred că pierderea dispoziției pentru un dialog direct este doar un efect colateral. Sau poate nu?!… Tehnologia vrea să ajute, nu-i putem aplica o vinovăție , o dimensiune morală , ea este de un real folos. Îți aduce aproape pe cei cu care ai nevoie să comunici, sare peste distanțe uriașe, e un dar extraordinar.

Ciudat e că suplinirea distanței dintre cei implicați în dialog, cu ajutorul tehnologiei, a ajuns să aibă un efect ciudat asupra personalității umane. Mă uimește să văd oameni care sunt unul lângă altul și vorbesc… prin telefonul pe care îl au în mână (în cel mai fericit caz) sau vorbește fiecare cu altcineva… Sunt unul lângă altul, dar sunt străini, ”departe” unul de celălalt.

Prea mulți oameni au ajuns să se poarte ca niște însingurați, ajungând treptat să nu mai poată comunica real, deplin. Și revin cu o întrebare, atunci cum să te mai gândești la o comunicare cu Creatorul nostru al tuturor? Parcă acest subiect dă să iasă din peisaj, lăsând tabloul lumii pustiu… E bun telefonul, dar nu are numărul de apel al Cerului…

 

Arată-mi cum Te Rogi și voi știi cum e Dumnezeul Tău!

O gospodină se pregătea de zor pentru musafirii care urma să vină în vizită la final de săptămână.  Multe de făcut, timp puțin la dispoziție pentru pregătiri așa cum și-ar fi dorit, obosită, foarte cald, afară e o vară hotărâtă. Fetița încearcă să o ajute, reușește mai mult să-și streseze mama, care se lamentează din când în când: ”Doamne, de ce i-ai adus pe musafirii aceștia pe capul meu, pe căldura asta? Sunt așa de obosită!…”

Musafirii au sosit, a venit și timpul mesei. Totul în casă strălucește de curățenie, masa arată impecabil, mâncarea este îmbietoare, atrage și prin aspect, și prin miros. Dar mai e ceva de făcut, o rugăciune. Este ocazia ca mama să demonstreze că nu e doar o bună gospodină, ci și un bun educator.

Ca urmare, fetița se va ocupa de acest lucru! Și ascultați rugăciunea fetiței: ”Doamne, de ce ai adus pe oamenii aceștia la noi, pe căldura asta, să o obosească pe mama mea?!”

Ați zâmbit? Ar fi o reacție spontană, firească, naturală, umorul poate fi generat în mod divers. Ați dat din cap , punându—vă în locul mamei sau al musafirilor? Neplăcut, nu? Totuși, o astfel de situație, care a fost poate  un caz real (așa era indicat în cartea în care am găsit povestirea), ne îndreaptă mintea spre posibile întrebări:

Când mama își exprima oboseala, vorbea cu Dumnezeu? Vorbea de una singură?

Când mama a implicat persoana lui Dumnezeu în nemulțumirea sa, era conștientă de faptul că poate avea un impact asupra fetiței sale? Realiza ca fetița continua să învețe de la ea?

Putea avea fetița discernamânt, să disocieze o simplă lamentare de ceea ce este cu adevărat o rugăciune?

Ia copilul în serios pe un adult cu privire la tot ce face? Când încetează să facă asta? Și de ce?

Când mama a fost preocupată să dea primele informații despre rugăciune, a rămas doar la palierul teoretic? A trecut-o pe fetița sa și de pragul teoretic, demonstrând acesteia că rugăciunea nu e doar teorie, ci și practică?

Ce a înțeles mai ușor fetița, teoria sau practica?

De unde învățăm să stăm de vorbă cu Dumnezeu? Unde sau la cine ar trebui să apelăm pentru așa ceva? Își poate da oricine cu părerea?

Rugăciunea e ceva stas, ca trasă la copiator, toți trebuie să vorbim la fel? Personalitatea proprie, experința, nivelul de cunoaștere personală a Creatorului își pune amprenta pe calitatea comunicării cu Dumnezeu?

Sunt importante conținutul, forma, calitatea exprimării?

De ce renunță oamenii să mai stea de vorbă cu Creatorul lor, doar pentru că sunt păcătoși?

Cum influențăm pe cei din jurul nostru, când ne rugăm?

Iată ce de întrebări cer răspuns. De importanța locului pe care îl dăm acestei practici/obicei: comunicarea cu divinul, depinde și seriozitatea cu care vom răspunde fiecare la aceste întrebări.

Nu, nu așteptați doar de aici un răspuns. Faceți demersurile proprii, care să ajute la maturizarea personală, care să ducă la un mod personalizat de raportare la divin, care să însemne relație de calitate. Împărtășim unii cu alții ceea ce știm, am auzit, am descoperit, dar asta nu înlocuiește relația fiecăruia cu divinul.

Comunicarea necesită atenție, timp, creativitate, responsabilitate, efort- uneori,seriozitate, maturitate etc. Comunicarea cu Dumnezeu se poate  maturiza  odată cu fiecare dintre noi!

 

 

Vârstele Rugăciunii

Revenind la povestirea de mai sus, este rugăciunea fetiței autentică? Este doar o calchiere a rugăciunii mamei? Se poate, copil fiind, să ai un dialog autentic cu Dumnezeu? Poți să te declari de multă vreme credincios, dar dialogul tău cu Creatorul să fie imatur?

Rugăciunea, să-i spunem așa de data asta,  se maturizează odată cu cel care se află în respectiva relație cu Dumnezeu? Cel puțin la ultima întrebare aș dori să dau un răspuns clar și imediat: Nu! Așa ar fi de așteptat,dar relația poate să nu fie decât sporadică, din interes, incorect înțeles rostul ei. După ani de pretinsă relație cu Dumnezeu, omul se  poate dovedi a fi imatur la capitolul rugăciune. Chiar are doar de cerut ceva și atât! Rolul lui Dumnezeu este limitat la a da ceva în schimbul cuvintelor ce se îndreaptă spre El din partea credinciosului. Gândurile care urmează sunt o sinteză a dezvoltării acestui subiect de către un fost profesor de la facultate. Având în vedere accesul limitat la acea carte, doresc să împart cu toți cîteva dintre ideile de valoare cu privire la subiectul: vârstele rugăciunii.

1. Copilăria Rugăciunii

Nu avem în vedere pe copii, ci credința autentică într-o fază incipientă. Până la o anumită vârstă, copiii se concentrează asupra sinelui, în mod special. Și e de înțeles, au nevoi care pot fi rezolvate,unele  doar prin intervenția părinților sau a celor care au capacitatea necesară pentru a le soluționa aceste nevoi, ca de exemplu: afecțiunea, ocrotirea, ajutorul de un fel sau altul, succes în planurile lor.

Revenind la planul spiritual, credinciosul acestei perioade nu poate fi acuzat de lipsă de sinceritate. Dar nu știe încă prea multe despre Destinatarul rugii sale. Îi acceptă existența, desigur, dar e atât de sus, de departe, de anonim, plasându-l într-un plan impersonal. Am putea denumi acest tip de comunicare : rugăciunea ”tonomat”. Introduc fisa și obțin obiectul dorit. Omul este în centru, Dumnezeu este la periferia existenței sale, care ajută desigur, așteptând cu înțelepciune si răbdare, ca omul să facă o rocadă a pozițiilor lor.

2. Adolescența Rugăciunii

Un lucru e cert, când vorbim despre adolescenți: ei devin conștinți de lumea în care trăiesc și mai ales de regulile acesteia. Înțeleg că, dacă vor să obțină ceva, trebuie să respecte reguli. O nouă dimensiune apare în viața lor, cea morală, devin conștienți de ce e bine și ce nu e bine, devin ei înșiși exigețit cu il și cu cei din jur, descoperă palierul  rațiunii cauzale.

Din punct de vedere spiritual, religios, apare în peisaj o temă nouă și agasantă: păcatul, care este reperat drept cauză a împiedicării binecuvăntărilor solicitate specific. Dumnezeu devine Persoană, este prezent, poate chiar prea prezent, iar pentru unii este destul de neliniștitor, stresant.

Respectul pentru această Persoană superioară în orice sens se manifestă în mod cert. Dar este încă un El, ținut ceva mai la distanță.  Contează mai mult ce cere, decât Cine și cum este El. Și în această etapă, omul este în centrul atenției, iar Dumnezeu este mijlocul de a obține lucrurile dorite. Relația se menține încă la nivelul : îți dau (mă rog), îmi dai! Serviciu contra serviciu!

3. Maturitatea Rugăciunii

Trecerea de la copilăria la adolescența rugăciunii se realizează treptat, în funcție de diverși factori, în funcție de fiecare credincios în parte. Etapa ultimă are nevoie de situații cheie, de crize majore, de o ”noapte de strâmtorare” (vezi situația lui Iacov/Israel – Geneza 32).

Această etapă  se caracterizează printr-o dependență totală de Dumnezeu, practicile și înțelegerile cu privire la Persoana divină fiind remarcabil schimbate în bine, clișeele și formele seci devenind istorie . Dumnezeul la care se închină nu mai este un Dumnezeu oarecare al părinților. Omul știe acum în cine crede! Ordinea lucrurilor se schimbă:

El este în centrul atenției, omul intră în plan secund.

Dumnezeu devine scopul vieții

Dialogul cu El, desigur guvernat de respect, este totuși unul plăcut, este o viață în doi

Stresul acceptării dispare, omul se apropie nu prin practici care să-L impresioneze pe Dumnezeu,ci se apropie cu inima, cu cugetul deschis, cu încredere.

Dialogul devine un privilegiu și un timp dorit, așteptat.

Comunicarea cu divinul devine ocazie de descoperire a Sa , omul se îmbogățește sufletește și chiar intelectual în urma întâlnirii cu Creatorul Său.

După orice întâlnire cu El nu mai ești la fel, te schimbă!

Dialogul cu El te eliberează, te face un om puternic, cu identitate și direcție, te împlinește

Lista beneficiilor nu s-a terminat, vă invit să adăugați propriile descoperiri, propria experiență! Da, vă invit să nu ne mai rugăm de unii singuri, ci să stăm de vorbă cu Creatorul și Mântuitorul nostru!